Proiect de lege pentru modificarea si completarea Legii nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului

Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, republicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014, se modifica si se completeaza dupa cum urmeaza:

1. La art. 2, alin. (6), litera c) se modifica si va avea urmatorul continut:

c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare, instrainare parinteasca sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor;

Art. 2 al legii reprezinta cadrul general de reglementare al interesului superior al copilului drept unic criteriu ce trebuie sa fie avut in vedere la stabilirea oricaror masuri privitoare la copil; suplimentar, legea elaboreaza cateva elemente pe care autoritatile competente ar trebui sa le aiba in vedere in determinarea acestui interes superior.

Modificarea are in vedere introducerea instrinarii parintesti drept criteriu ce urmeaza a fi avut in vedere.

2. La art. 4, dupa litera g), se introduc trei noi litere h-j, avand urmatorul continut:

h) instrainare parinteasca – forma a violentei psihologice prin care unul dintre parinti, in mod intentionat, urmarit sau asumat si apropriat, genereaza sau accepta si foloseste o situatie in care copilul ajunge sa manifeste retinere sau ostilitate nejustificate sau disproportionate fata de celalalt parinte.

 i) parinte care instraineaza – parintele care se face responsabil de existenta unei situatii de instrainare parinteasca.

 j) parintele instrinat – parintele fata de care copilul manifesta retinere sau ostilitate nejustificate sau disproportionate.

Art. 4 este menit a defini termenii folositi de leguitor in acesta lege, astfel incat modificarea vizeaza introducerea si definirea instrinarii parintesti.

Modificarea vizeaza definirea instrainarii parintesti:

1. Numele in concret al acestei institutii juridice; am ales sa evitam complet sintagma tradusa mot-a-mot din limba engleza – alienare – folosind terminologia limbii romane – instrainare – care cuprinde mult mai bine si mai amplu efectele unei astfel de situatii. De asemenea, cuvantul “parinteasca” in loc de “parentala” a fost ales pentru ca este deja folosit in aceasta forma de legislatia romana in materie, spre exemplu: institutia autoritatii parintesti (art. 483 si urm. C. Civ.).

2. Faptul ca instrainarea parinteasca este “o forma de violenta psihologica”.

O astfel de incadrare este valida atat in sens juridic – violenta psihologica este deja reglementata si pe larg descrisa in cadrul art. 4 alin. (1) lit. b) al Legii 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei domestice – dar si in sens academic, intrucat “sindromul alienarii parentale” ori “alienarea parentala” sunt chestiuni descrise si dezbatute in literatura de specialitate psihologica inca din anii 1980.

De asemenea, incadrarea ca forma de violenta psihologica (asadar, ca o institutie juridica deja reglementata) are si doua avantaje de tehnica legislativa:

  • Nu este necesara includerea in definitia instrinarii parintesti a descrierii unor comportamente punctuale care fac indeplinita definitia;

O astfel de detaliere este prezenta in legislatiile privitoare la “alienarea parentala” din Mexic si Brazilia, unde legiuitorul a fost nevoit sa includa o lista de astfel de comportamente direct in lege; aceasta abordare este imperfecta pentru ca lista in discutie nu este exhaustiva (si nici nu ar putea fi), precum si pentru ca este discutabila din punct de vedere al validitatii si utilitatii unora dintre comportamentele incluse.

In schimb, violenta psihologica in reglementarea romaneasca deja existenta este extrem de eficienta si bine redactata si se aplica perfect situatiilor de instrainare parinteasca. Violenta psihologica este deja definita ca fiind: impunerea voinței sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune și de suferință psihică în orice mod și prin orice mijloace, prin amenințare verbală sau în orice altă modalitate, […], controlul vieții personale, […], constrângerile de orice fel.

  • Clasificarea ca violenta psihologica face posibila dispunerea masurilor prevazute de Legea 217/2003, sub conditia indeplinirii si celorlalte conditii specifice ale legii, in cazurile de instrainare parinteasca fara a fi necesara realizarea de modificari legislative separate si distincte in aceasta lege.

De exemplu, una dintre masurile importante ar fi obligarea la consiliere psihologica a parintelui care instraineaza (a agresorului conform terminologiei din Legea 217/2003): consilierea parintelui care recurge la astfel de comportamente, in plus fata de consilierea copilului sau a celuilalt parinte, este fundamentala pentru a stopa instrinarea parinteasca si nu exista nicio alta procedura in legislatia romaneasca prin care parintele care instrineaza sa poata fi esentialmente obligat sa participe.

3. Modalitatea in care instrainarea parinteasca se poate produce:

  • Intotdeauna comportamentul parintelui responsabil – parintele care instraineaza – trebuie sa fie unul intentionat;

In concret, parintele responsabil trebuie sa isi asume in mod constient scopul de indepartare/instrainare a copilului de celalalt parinte si sa actioneze in acest sens. Instrainarea din culpa (neintentionata) nu poate fi rezonabil admisa ca institutie juridica, pentru ca, daca ar fi admisa, instrinarea parinteasca s-ar putea aplica in teorie in absolut toate situatiile in care relatia unuia dintre parinti cu celalalt copil ar fi sub-optima, fara luarea in calcul a niciuni alt criteriu; adica, s-ar aplica in aproape toate situatiile in care parintii sunt separati/divortati si probabil chiar si in marea majoritate a situatiilor in care parintii coabiteaza/sunt casatoriti.

  • Este data o calificare specifica intentiei pentru a insemna atat scopul “urmarit” si “generat” – adica situatia in care parintele care instrineaza isi stabileste de la inceput obiectivul de instrainare si il pune in aplicare – precum si scopul “asumat si apropriat” si mai apoi “folosit”– adica situatia in care parintele care instrineaza profita cu buna-stiinta de o situatie pe care initial nu el a generat-o, dar pe care decide sa o exploateze pentru realizarea instrinarii.

4. Efectele produse:

Se stabileste ca minorul trebuie sa manifeste “retinere sau ostilitate”.

Retinerea reprezinta infranarea sentimentelor naturale de afectiune pe care copilul le simte natural fata de parintele instrainat, precum si infranarea dorintelor sale de a petrece timp alaturi de acesta, de a comunica cu el, s.a.m.d. Ostilitatea reprezinta manifestarea unor sentimente de dispret si/sau dusmanie fata de parintele instrainat.

De asemenea, se stabileste faptul ca retinerea sau ostilitatea trebuie sa fie “disproportionate” sau “nejustificate”.

Disproportionalitatea acopera situatiile in care retinerea sau ostilitatea se manifesta in legatura cu un comportament sau o serie de comportamente sub-optime ale parintelui instrainat care au afectat intr-un fel sau altul relatia parinte-copil (de exemplu: separarea/divortul conflictual al parintilor; stilul parental al parintelui si eventuala compatibilitate redusa a acestui stil parental prin raportare la personalitatea copilului; lipsa pentru anumite perioade de timp a parintelui din viata copilului; neimplicarea parintelui in anumite activitati ale copilului, s.a.m.d), insa nu intr-o masura atat de severa pe cat ar sugera-o reactiile copilului. Astfel de siuatii apar in practica atunci cand parintele care instraineaza ii induce copilului un narativ hiperbolizat referitor la, de exemplu: motivele separarii parintilor, cu scopul de a limita dorinta copilului de a petrece timp cu celalalt parinte (“mama ta/tatal tau ne-a abandonat si s-a mutat in alta parte, astfel incat tu nu trebuie sa vrei sa mergi sa stai peste noapte alaturi de ea/el sau sa o/il vezi”).

Nejustificarea acopera situatiile in care nu exista niciun fel de comportament al parintelui instrainat care ar putea explica, macar in parte, reactiile copilului la adresa acestuia. Astfel de situatii apar in practica atunci cand parintele care instrineaza inventeaza integral un incident/un narativ (violenta fizica, verbala, sexuala, abandon, etc.) care sta la baza retinerii sau ostilitatii presupus justificate ale copilului.

3. La art. 6, litera k) se modifica si va avea urmatorul continut:

k) asigurarea protectiei impotriva abuzului, neglijarii, exploatarii, instrainarii parintesti sau oricarei forme de violenta asupra copilului;

Art. 6 stabileste principiile in baza carora se vor asigura “respectarea si garantarea drepturilor copilului”.

Modificarea de la lit. k) vizeaza introducerea instrainarii parintesti drept situatie impotriva careia copiilor trebuie sa li se asigure protectie.

4. La art. 6, dupa litera l), se introduce o noua litera m), avand urmatorul continut:

m) mentinerea fratilor de varsta apropiata impreuna;

Principiul mentinerii fratilor impreuna este deja prevazut in Legea 272/2004, insa numai in ceea ce priveste masura plasamentului (art. 64).

Modificarea vizeaza extinderea acestui principiu pentru toate situatiile in care se dispun masuri cu privire la minori, intrucat este in mod transparent in interesul superior al fratilor de a continua sa locuiasca si sa creasca impreuna.

Totusi, exista un calificativ al principiului, si anume ca fratii sa fie de varsta apropiata. Diferenta suficient de mare de varsta intre frati poate face ca fiecare frate sa se afle intr-o etapa diferita de dezvoltare, astfel incat separarea lor sa fie nu numai lipsita de efecte negative pentru ei, dar chiar benefica.

De exemplu, doi frati de 6 si 8 ani ar trebui ideal sa ramana impreuna pentru ca se afla generic in aceeasi etapa de dezvoltare si pe intregul parcurs al copilariei lor vor ramane intotdeauna in aproximativ aceeasi etapa, astfel incat este de presupus ca interactiunea si legatura afectiva dintre ei este profund importanta si ar trebui mentinuta. In schimb, doi frati de 6 si 16 ani se afla in etape de dezvoltare complet diferite, astfel incat nevoile lor curente, chiar si sociale, precum si rutina zilnica sunt cu totul altele.

Ceea ce reprezinta intr-un caz concret “varsta apropiata” este lasat la latitudinea instantei competente pentru a fi apreciat de la caz la caz.

Similar, ceea ce ar trebui sa insemne intr-un caz concret “impreuna” este lasat tot la latitudinea instantei: ar putea fi in interesul fratilor ca locuinta acestora sa fie stabilita la acelasi parinte, ori ar putea insemna ca programele de relatii personale ale parintilor cu fiecare dintre frati sa fie stabilite cu scopul de a maximiza interactiunea dintre ei.

5. La art. 17, alineatul (4) se modifica si va avea urmatorul continut:

4) În caz de neînțelegere între părinți cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, instanța va stabili un program în funcție de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire și educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil și părintele la care nu locuiește, de comportamentul acestuia din urmă, de existenta unei situatii de instrainare parinteasca, precum și de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte.

Art. 17 reprezinta cadrul general de reglementare a modului in care ar trebui dispuse relatiile personale intre copii si persoanele cu care au dezvoltat relatii de atasament (cel mai des parintii, dar, evident, si oricare alte persoane cu care copiii au relatii de atasament, cel mai des, bunicii).

Modificarea vizeaza introducerea instrainarii parintesti drept criteriu pe care instantele de judecata urmeaza a-l avea in vedere la stabilirea programelor de legaturi personale.

6. La art. 18, dupa alin. (3) se introduce un nou alineat (31), avand urmatorul continut:

(31) Atunci cand stabileste ca relatiile personale se vor realiza prin metodele prevazute la alin. (1) lit. a), b) si c), instanta de judecata:

  1. Stabileste daca sarcina de a duce si a aduce copilul la inceputul si, respectiv, sfarsitul perioadelor programului de relatii personale ii revine parintelui sau persoanei in favoarea careia se stabileste programul de relatii personale ori parintelui sau persoanei cu care copilul locuieste; atunci cand instanta de judecata constata existenta unei situatii de instrainare parinteasca, sarcina revine intotdeauna parintelui care instraineaza;

  2. Dispune ca programul de relatii personale cu privire la un copil inscris la o unitate de invatamant sa se desfasoare pentru o perioada de pana la 7 zile consecutive intr-un interval de 14 zile, in toate perioadele de peste an in care copilul nu se afla in vacantele prevazute de programa scolara;

Art. 18 reglementeaza modalitatile concrete prin care urmeaza a se stabili desfasurarea programelor de relatii personale.

Modificarea vizeaza adaugarea unor reguli de stabilire a programelor de relatii personale. In concret, atunci cand programul include “intalniri ale copilului” cu parintele [lit. a)], “vizitarea copilului” [lit. b)] sau “gazduirea copilului” [lit. c)], instanta de judecata:

  • Stabileste reguli de preluare/predare a copilului la inceputul si sfarsitul unei astfel de perioade a programului de relatii personale.

 Inexistenta acestor reguli din marea majoritate a programelor de relatii personale care se stabilesc in prezent face ca parintii sa fie nevoiti sa negocieze intre ei cum se va realiza preluarea/predarea copiilor; aceste negocieri au potentialul de a genera variate conflicte intre parinti, fac foarte facila impunerea unilaterala a vointei parintelui la care copilul locuieste, precum si genereaza dificultati in executarea silita a programului de catre parintele beneficiar al programului in cazul in care celalalt parinte se opune sau obstructioneaza exercitarea programului.

De asemenea, prevederea stabileste faptul ca, in caz de instrainare parinteasca, sarcina de predare si preluare a copilului revine intotdeauna parintelui care instraineaza. Aceasta prevedere este extrem de importanta pentru combaterea instrainarii parintesti pentru ca elimina una din “armele” esentiale ale parintelui care instraineaza, si anume scuza “copilul refuza programul”. Scuza “copilul refuza programul” este folosita in aproape toate cazurile de instrainare parinteasca din practica, este usor de pus in aplicare de catre parintele care instraineaza si este foarte greu de combatut prin metode juridice de catre parintele instrainat.

Aceasta scuza este facilitata (deseori chiar se bazeaza exclusiv) de dinamica generata atunci cand parintele instrainat se prezinta la domiciliul parintelui care instraineaza pentru preluarea copilului. Spre exemplificare concreta: parintele care instrineaza cunoaste deja cand celalat parinte se va prezenta la program, prin urmare are timp sa il pregateasca emotional pe copil pentru a verbaliza un refuz ori pentru a organiza diverse alte activitati foarte atractive pentru copil, care urmeaza sa se suprapuna peste programul celuilalt parinte, in asa fel incat copilul sa fie mai degraba inclinat sa prefere activitatea atractiva decat sa petreaca timp cu celalalt parinte; interactiunea se petrece (de regula la intrarea) in imobilul unde copilul locuieste si unde se simte natural securizat, astfel incat parintele instrainat este cel care automat este perceput ca un “intrus” in mediul familiar al copilului; interactiunea se petrece exclusiv in prezenta sau in imediata apropiere a parintelui care instraineaza, astfel incat copilul, chiar daca ar vrea sa aiba o atitudine favorabila fata de parintele instrainat, va evita sa genereze o situatie despre care crede ca va duce la supararea parintelui cu care locuieste; parintele care instraineaza poate controla cu precizie documentarea in scop probator a acestor interactiuni (de exemplu, prin inregistrarea audio-video a interactiunii), pentru a exacerba refuzul presupus autentic al copilului.

Pe de alta parte, daca parintele care instrineaza are obligatia de a duce copilul la domiciliul parintelui instrainat, el este pus in situatia in care fie nu respecta aceasta obligatie prin refuzul de a-l duce pe copil (cu riscul semnificativ al declansarii unor actiuni penale impotriva sa), fie este pus intr-o situatie de contradictorialitate majora in ochii copilului (pe de-o parte, trebuie sa il incurajeze pe copil sa refuze sa petreaca timp cu celalalt, dar, pe de alta parte, copilul observa ca acelasi parinte il duce la domiciliul celuilalt), fie renunta sa il mai incurajeze pe copil inspre respingerea celuilalt parinte. In practica, primele doua variante au fost aproape permanent evitate de parintele care instraineaza in favoarea ultimei, astfel incat o astfel de abordare reprezinta in concret o varianta foarte simpla si eficienta de a combate astfel de situatii.

  • Stabileste posibilitatea instantei de judecata de a dispune un program de relatii personale alternativ intre parinti.

Stabilirea unui program de relatii personale alternativ, adica a unui program conform caruia copilul va petrece timp similar la domiciliul fiecaruia dintre parintii sai, este deja posibila fata de prevederile actuale ale legislatiei, insa este foarte rar (aproape niciodata) aplicata in concret. Motivul esential pentru care o astfel de solutie este foarte rar intalnita este ca instantele pur si simplu nu o iau in calcul ca o optiune valida si ca fiind in interesul superior al copilului.

In realitate, insa, exista foarte multe situatii in care un program alternativ reprezinta obiectiv o solutie preferabila pentru copil, existand in acest sens prevederi in legislatia altor tari (de exemplu, in Belgia, unde programul alternativ este standardul legal in caz de divort) si jurisprudenta abundenta in alte tari (Statele Unite, tarile scandinave, etc.).

Asa fiind, rolul prevederii este de a incuraja instantele sa ia in calcul la solutionarea dosarelor cu minori un astfel de program ca reprezentand o posibila solutie adecvata spetelor pe care le judeca.

7. La art. 20, alin. (1) se modifica si va avea urmatorul continut:

În vederea asigurarii menținerii relațiilor personale ale copilului cu părinții săi sau cu alte persoane alături de care s-a bucurat de viața de familie, precum si pentru asigurarea înapoierii copilului la locuința sa la terminarea perioadei de găzduire, precum și pentru a preveni împiedicarea preluării copilului, la finalul găzduirii la domiciliul părintelui care nu locuiește cu copilul, precum si pentru respectarea dispozitiilor privitoare la stabilirea locuintei copilului, instanța poate dispune, la cererea părintelui interesat sau a altei persoane îndreptățite, una sau mai multe măsuri cu caracter asiguratoriu, a unor garanții sau aplicarea de penalitati. Dispozițiile tezei I se aplică în mod corespunzător și în situația prevăzută la art. 18 alin. (1) lit. g).

Art. 20 reprezinta cadrul legal general in ceea ce priveste stabilirea unor masuri asiguratorii civile in vederea respectarii masurilor privitoare la minori, cu mentiunea ca separat de acestea, in legislatie exista si sanctiuni penale pentru nerespectarea acestor masuri (art. 379 C. Pen. – infractiunea de nerespectare a masurilor privitoare la incredintarea minorilor).

Modificarea vizeaza mai intai includerea posibilitatii de a stabili astfel de masuri asiguratorii si in ceea ce priveste dispozitiile privitoare la stabilirea locuintei copilului, in conditiile in care, in stadiul actual al legislatiei, astfel de garantii nu sunt posibile decat pentru nerespectarea programului de relatii personale, chestiune care reprezinta, probabil, o omisiune a legiuitorului de lege lata.

In secundar, modificarea vizeaza posibilitatea de aplicare a unei penalitati. Aceste penalitati sunt deja prevazute de art. 906 C. Pr. Civ., insa se refera la faza de executare silita. Mai exact, in cazul unei executari silite si in vederea respectarii unor obligatii de a face sau de a nu face, instanta, la cererea executorului, poate stabili cuantumul unor penalitati pentru fiecare zi de intarziere; apoi, dupa 3 luni de la stabilirea penalitatii, instanta le poate aplica in concret, adica il poate obliga pe debitor la plata unei sume definitive reprezentand un calcul matematic intre cuntumul penalitatii si fiecare zi in care debitorul nu si-a respectat obligatia de a face sau de a nu face. Altfel spus, stabilirea cuantumului penalitatii reprezinta fixarea unui soi de “amenda civila”, iar obligarea ulterioara la plata reprezinta un soi de aplicare efectiva a respectivei “amenzi civile”.

Prevederile art. 906 C. Pr. Civ. sunt direct aplicabile si in cazul hotararilor privitoare la minori, astfel cum dispune art. 910 alin. (3) C. Pr. Civ., insa exista un dezavantaj major in aplicarea acestor prevederi situatiilor cu minori, si anume faptul ca penalitatile – in mod specific stabilirea cuantumului lor – se poate face exclusiv intr-o procedura de executare silita. Asa fiind, este necesar prin ipoteza ca anterior momentului in care se solicita stabilirea cuantumului penalitatii sa fi fost parcursi mai multi pasi: incuviintarea unei executari silite, transmiterea unei somatii, obstructionarea desfasurarii programului, solutionarea unui dosar de instanta distinct pentru stabilirea acestui cuantum. Desigur, o parte interesata poate frustra suplimentar aceasta procedura prin contestarea executarii si solicitarea de suspendare a caracterului executoriu a titlului executoriu.

Toate acestea inseamna ca intre momentul in care, de exemplu, programul de relatii personale incepe sa fie obstructionat si pana la momentul la care se stabileste cuantumul penalitatii pot sa treaca foarte multe luni, precum si faptul ca stabilirea cuantumului presupune o noua interventie (un nou dosar) a instantei de judecata.

Intervalul de timp descris anterior este constant folosit de un parinte care instraineaza pentru a-si indeplini scopurile, pentru a-l tine pe celalalt parinte departe de copil si, deci, pentru a genera in timp o situatie de fapt artificiala, in care copilul si celalalt parinte ajung sa nu interactioneze timp de luni de zile.

Trebuie spus si faptul ca aplicarea penalitatilor reprezinta o solutie foarte buna de combatere a unei instrainari parintesti, pentru ca, in acest fel, parintele care instraineaza trebuie sa suporte un cost material efectiv pentru comportamentul sau (de multe ori costul este foarte ridicat), astfel incat stabilirea penalitatilor reprezinta un pas absolut standard in strategia parintelui instrainat de combatere a situatiei.

Prin urmare, modificarea isi propune sa faca posibila stabilirea cuantumului penalitatii inca de la momentul la care masurile privitoare la minor sunt stabilite, eliminand astfel foarte mult timp si necesitatea unei noi interventii a instantei de judecata mai tarziu. Aplicarea penalitatii ramane o procedura specifica executarii silite – asa cum este si firesc – pentru ca nerespectarea masurilor privitoare la minor nu poate fi constatat altcandva decat dupa pronuntarea unei hotarari de stabilire a masuriilor.

8. La art. 20, alin. (2), lit. a) se modifica si va avea urmatorul continut:

a) penalitati pe ziua de întârziere impusă persoanei care refuză punerea în aplicare sau respectarea dispozitiilor privitoare la stabilirea locuintei copilului sau a programului de menținere a relațiilor personale ale copilului; penalitatea se poate stabili intre 5% si 10% din venitul net lunar al celui obligat la plata acesteia, dar nu mai putin de 100 lei; in cazul in care instanta constata existenta unei situatii de instrainare parinteasca, stabilirea penalitatii este obligatorie, iar limitele minime si maxime ale penalitatii se dubleaza;

Lit. a) a alin. (2) al art. 20 prevede in acest moment posibilitatea instantei de a stabili drept o masura asiguratorie de respectare a masurilor privitoare la minor “amenda pe ziua de intarziere”. Exprimarea actuala este un non-sens juridic pentru ca nu exista in dreptul romanesc masura asiguratorie a amenzii.

Modificarea consta in inlocuirea “amenzii” cu “penalitatea” discutata la punctul anterior.

De asemenea, se modifica si cuantumul acestei penalitati.

Art. 906 C.Pr.Civ. stabileste faptul ca in cazul obligatiilor care nu sunt evaluabile in bani – masurile privitoare la minor intra in aceasta categorie – penalitatea se stabileste intre 100 si 1000 lei pentru fiecare zi de intarziere.

Acest cuantum poate fi sau nu apreciabil in functie de veniturile debitorului, adica al parintelui care nu respecta masurile privitoare la minor. In cazuistica noastra (si este oricum usor de imaginat si teoretic) exista destui parinti ale caror venituri le permit suportarea unui cuantum maxim al penalitatii fara dificultati semnificative, mai ales in conditiile in care, spre exemplu, in cazul nerespectarii unui program de relatii personale, numarul de zile dintr-o luna cu privire la care se poate aplica penalitatea este deseori de 4, maxim 6 zile (un program de relatii personale standard, in care parintele la care copilul nu locuieste petrece timp cu acesta in arhicunoscutul stereotip de “sambata si duminca, o data la doua saptamani”).

Prin urmare, o modalitate mult mai eficienta de stabilire a cuantumului penalitatii este in varianta procentuala din veniturile debitorului. In mod evident, in acest fel, oricare ar fi veniturile, penalitatea va reprezenta un efort financiar considerabil.

Nu in ultimul rand, se prevede faptul ca, in caz de intrainare parinteasca, stabilirea cuantumului penalitatii devine obligatoriupentru instanta, precum si faptul ca se dubleaza limitele acestei penalitati. In mod clar, prevederea este menita sa ascuta la maxim acest instrument juridic menit sa combata situatiile de instrainare parinteasca, precum si pentru a actiona ca factor de descurajare a parintilor care isi propun sa se comporte de aceasta maniera.

9. Dupa art. 20, se introduce art. 201, avand urmatorul continut:

Atunci cand instanta de judecata stabileste obligarea parintelui cu care copilul nu locuieste la plata unei pensii lunare de intretinere in favoarea copilului executabila in bani, pensia nu va fi datorata pentru perioadele de timp mai lungi de 7 zile consecutive ale programului de relatii personale.

In stadiul actual al legislatiei, obligatiile de intretinere se datoreaza integral, de regula lunar, indiferent de timpul pe care debitorul intretinerii (parintele) il petrece alaturi de creditorul intretinerii (copilul).

Aceasta situatie nu este echitabila pentru ca, in mod firesc, pe parcursul timpului pe care copilul il petrece alaturi de el – timp care, conform legislatiei speciale in materie este de gazduire a minorului – debitorul realizeaza diverse cheltuieli in interesul copilului. Cu cat acest timp este mai indelungat, de exemplu pe perioada vacantelor scolare, cu atat aceste cheltuieli vor fi mai insemnate si, reiteram, aceste cheltuieli sunt complet exterioare si suplimentare obligatiei de intretinere lunare pe care debitorul o achita constant.

Prin urmare, ar trebui sa existe un mecanism astfel incat cheltuielile realizate in interesul copilului pe perioada programului de relatii personale sa fie compensate cu obligatia de intretinere lunara. Un astfel de mecanism este util in toate cazurile, dar in mod special atunci cand instanta stabileste un program alternativ al copilului.

Totodata, este imposibil si nepractic a compensa toate cheltuielile realizate de un parinte pe parcursul programului de relatii personale, astfel incat am ales criteriul duratei programului ca fiind cel mai obiectiv si eficient cu putinta. Prin mecanismul propus, pensia nu este datorata atunci cand programul este mai lung de 7 zile consecutive, operand astfel o compensare automata a cheltuielilor efectuate in aceste intervale cu pensia de intretinere datorata pentru aceste intervale.

10. La art. 36, alin. (7), se modifica si va avea urmatorul continut:

7) Se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte incalcarea grava sau repetata a autoritatii parintesti a celuilalt parinte, alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, instrainarea parinteasca, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, oricare alta imposibilitate obiectiva a parintilor de a colabora pentru luarea in comun a deciziilor privitoare la copil, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.

Art. 36 alin. (7) stabileste motivele pentru care instantele de judecata pot stabili exercitiul exclusiv al autoritatii parintesti. Conform prevederilor art. 397 si 398 C. Civ. (care se aplica si situatiilor in care parintii copiilor nu au fost casatoriti), autoritatea parinteasca cu privire la copii se exercita ca regula in comun, iar exclusiv ca exceptie de catre un singur parinte. Aceste exceptii sunt prevazute de art. 36 alin. (7).

Continutul autoritatii parintesti este definit de art. 483 si urm. C.Civ., dar este inteles jurisprudential si doctrinar ca insemnand cu titlu generic modalitatea in care parintii vor lua deciziile importante referitoare la procesul de crestere si educare al copiilor lor; daca autoritatea parinteasca este exercitata in comun, parintii vor lua aceste decizii importante impreuna, iar daca este exercitata exclusiv, un singur parinte va lua aceste decizii. Deciziile importante la care se refera explicatia sunt cele care au impact pe termen lung cu privire la cresterea si educatia copilului; Codul Civil stabileste cateva exemple concrete (alagerea sau schimbarea locuintei copilului, alegerea felului invataturii, religia copilului, parasirea granitelor tarii de resedinta obisnuita, etc.), dar, in general, este acceptat ca orice decizie majora referitoare la copil face parte din continutul autoritatii parintesti. Trebuie mentionat si faptul ca autoritatea parinteasca nu influenteaza direct modul de stabilire a locuintei copilului, chestiunea programului de relatii personale ori a pensiei de intretinere, desi exista evident influenta indirecta si cu privire la aceste aspecte.

Modificarea realizata se refera la extinderea motivelor pentru care se poate stabili exercitiul exclusiv al autoritatii parintesti cu:

  • Instrainarea parinteasca, din motive evidente;

  • Incalcarea grava sau repetata a autoritatii parintesti a celuilalt parinte:

Chestiunea se refera la situatiile in care, exercitand in comun autoritatea parinteasca, asadar avand obligatia de a lua decizii importante alaturi de celalalt parinte (cu acordul expres al acestuia), unul dintre parinti ia astfel de decizii in mod unilateral; o astfel de situatie reprezinta, asadar, o incalcare a autoritatii parintesti a celuilalt.

Incalcarea poate fi „grava”, adica poate fi vorba despre un singur incident suficient de sever, precum schimbarea unilaterala a locuintei copilului in alt oras (de la Bucuresti la Iasi) ori schimbarea religiei copilului (avem multiple exemple in practica pentru ambele astfel de situatii si multe altele similar de severe).

Incalcarea poate fi „repetata”, adica fiecare incalcare individuala nu este severa, insa efectul cumulat al incalcarilor devine sever. Astfel de incalcari pot fi referitoare la schimbarea unitatii de invatamant a copilului, inscrierea copilului in diverse activitati cu element de risc pentru copil, administrarea de tratamente medicale copilului pentru situatii medicale non-urgente, s.a.m.d., toate acestea in mod unilateral, fara informarea si acordul prealabil al celuilalt parinte.

Oricare alta imposibilitate obiectiva a parintilor de a colabora pentru luarea in comun a deciziilor privitoare la copil:

Intrucat luarea deciziilor in comun presupune consultarea parintilor, existenta unei comunicari libere si desfasurata in buna-credinta intre parinti este absolut necesara. Exista multiple situatii in care aceasta comunicare nu poate avea loc, in mod obiectiv, fie pentru ca exista obstacole practice (parintii locuiesc in state diferite – aceasta este, de exemplu, cea mai des intalnita situatie in practica), ori pentru ca exista obstacole morale (unul dintre parinti este victima unor abuzuri din partea celuilalt parinte si manifesta in continuare temere justificata in a discuta cu celalalt).

Mentinerea obligatiei de a lua decizii in comun in aceste situatii afecteaza in primul rand copilul pentru ca, fie deciziile importante nu se pot lua deloc, fie deciziile nu se pot lua intr-un interval de timp optim, fie deciziile care se pot lua in astfel de situatii imperfecte sunt deficitare.

11. La art. 43, dupa lit. d), se introduce o noua litera e), avand urmatorul continut:

e) constatarea existentei instrainarii parentale;

Art. 43 stabileste competenta exclusiva a instantelor de judecata de a solutiona diferite tipuri de conflicte referitoare la minori.

Modificarea consta in statuarea faptului ca instanta de judecata este exclusiv competenta in vederea constatarii unei situatii de instrainare parinteasca.

12. Art. 140 se va modifica si va avea urmatorul continut:

Cauzele care privesc aplicarea prezentei legi, cu exceptia celor prevazute de art. 1401-1402, sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar.

Modificarea consta in aceea ca vor ramane scutite de la plata taxei judiciare de timbru doar actiunile privitoare la masurile de protectie speciala, iar nu celelalte tipuri de actiuni pe care le reglementam ca element de noutate.

Reglementarile introduse de lege ferenda se vor incadra, conform OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, ca cerere neevaluabila in bani referitoare la raporturile de familie – art. 15 lit. f).

13. Dupa art. 140 se introduce un nou art. 1401, avand urmatorul continut:

(1) Instanta de judecata poate constata existenta unei situatii de instrainare parinteasca la cererea unuia dintre parinti, la cererea procurorului sau la cererea directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului, in orice litigiu unde urmeaza sa fie dispuse masuri cu privire la minor, altele decat cele prevazute la art. 133.

(2) Instrainarea parinteasca creeaza prezumtia simpla ca exercitarea autoritatii parintesti de catre parintele care instraineaza, precum si stabilirea locuintei copilului la domiciliul acestui parinte nu sunt in interesul superior al copilului.

(3) In cazul in care locuinta copilului este stabilita la locuinta parintelui care instraineaza, instanta de judecata va dispune:

 a) Stabilirea in favoarea parintelui instrinat a unui program de relatii personale cu copilul ce va include, in mod obligatoriu, modalitatile prevazute de art. 18 alin. c) si g);

b) Consilierea psihologica a copilului si a parintelui instrainat de catre Directia Generala de Asistenta sociala si Protectia copilului.

Acest nou articol stabileste noi criterii referitoare la masurile cu privire la minori in situatia de instrainare parinteasca:

  • Stabilirea faptului ca solicitarea de constatare a unei instrainari parintesti trebuie realizata conform principiului disponibilitatii care guverneaza procedura civila doar de catre persoanele care vor avea calitate procesuala activa – parintii, procurorul, serviciile sociale.

Asadar, instanta nu va putea constata o instrainare parinteasca daca o astfel de chestiune nu ii este solicitata ca si capat distinct de cerere si, totodata, nu o va putea invoca din oficiu. De asemenea, nu orice persoana va putea invoca existenta unei instrainari parintesti, ci solicitarea trebuie sa vina de la persoanele care realmente justifica interes.

  • Stabilirea faptului ca instrainarea parinteasca creeaza o prezumtie simpla referitoare la modalitatea de exercitare a autoritaii parintesti si cu privire la stabilirea locuintei copilului.

O prezumtie simpla – numita si relativa – este o presupunere care poate fi rasturnata de alte probe; dar, daca nu este rasturnata, reprezinta prin ea insasi un temei juridic valid inspre pronuntarea unei solutii.

Prin aceasta prevedere, asadar, se spune ca o situatie de instrainare parinteasca ar trebui sa reprezinte un indiciu consistent ca nu este in interesul superior al minorului ca parintele care instraineaza sa fie implicat decizional in legatura cu procesul de crestere al copilului ori sa fie parintele la care copilul locuieste cu caracter constant. Instanta, insa, poate constata faptul ca, in ciuda acestui indiciu consistent, in anumite cazuri concrete este totusi in interesul copilului ca parintele care instarineaza sa exercite in comun autoritatea parinteasca ori sa fie parintele rezident – la care copilul locuieste (de exemplu: parintele instrainat nu beneficiaza de conditii astfel incat minorul sa locuieacsa cu el; relatia dintre minor si parintele care instraineaza este de asa natura incat mutarea copilului la celalalt parinte ar fi mai traumatizanta decat continuarea locuirii la parintele care instraineaza, s.a.m.d.)

  • Daca locuinta copilului este stabilita sau mentinuta la parintele care instraineaza, instanta va avea obligatia sa stabileasca masuri care sa atenueze semnificativ instrainarea parinteasca:

  • Un program de relatii personale care sa includa gazduirea copilului de catre parintele instrainat, cu sau fara supraveghere din partea serviciilor sociale [art. 18, lit. c)] si intalnirea copilului intr-un loc neutru, cu sau fara supraveghere din partea serviciilor sociale [art. 18, lit. g)];

In aplicarea acestor masuri, instanta va trebui sa faca si aplicarea prevederilor anterior modificate referitoare la stabilirea in sarcina parintelui care instraineaza obligatia de a-l duce si aduce pe copil de la domiciliul parintelui instrainat, precum si prevederile referitoare la stabilirea cuantumului penalitatilor pentru nerespectarea programului de catre parintele care instraineaza.

  • Consilierea psihologica a copilului si a parintelui instrainat, aceasta fiind evident o modalitate practica de atenuare si, in timp, rectificare completa, a efectelor instrainarii.

14. Dupa art. 1401 se introduce un nou art. 1402, avand urmatorul continut:

(1) Atunci cand instanta de judecata este investita cu o cerere de ordonanta presedintiala in care urmeaza a fi dispuse masuri cu privire la copil, altele decat cele prevazute la art. 133, termenul maxim de solutionare este de 45 de zile de la data introducerii cererii de chemare in judecata.

 (2) In cauzele prevazute la alin. (1), citatia partilor se face potrivit regulilor privind citarea in cauze urgente.

Aceste prevederi sunt menite sa reduca timpul de solutionare a cererilor de ordonanta presedintiala. Stabilirea unor termene maxime de solutionare a unei cauze exista deja in materia dreptului familiei doar in ceea ce priveste emiterea ordinelor de protectie (provizoriu emis de politie si ulterior confirmat de catre procuror sau ordinul emis de catre instanta de judecata), in temeiul Legii 217/2003 republicata.

Ordonantele presedintiale din materia dreptului familiei ar trebui procedural sa se solutioneze, asemenea oricaror cereri de ordonanta presedintiala, cu celeritate, adica in termen scurt. Dar, pentru ca acest termen scurt nu este definit prin lege, in practica noastra durata medie depaseste 3 luni (cu precizarea suplimentara ca ordonanta presedintiala, desi executorie din fond, comporta cale de atac, chestiune care prelungeste termenul suplimentar).

Nu este exclus ca in alte materii acest termen sa fie rezonabil, insa in dreptul familiei aceasta durata de timp poate fi considerata ca fiind extrem de indelungata pentru ca, de regula, reclamantul nu are contact sau beneficiaza de un contact extrem de sporadic cu copiii sai. Acest contact deficitar este uneori chiar rezultatul unei instrainari parentale; dar, chiar si daca nu este asa, ideal ar fi ca atat parintii, cat si copiii, sa beneficieze de claritate si predictibilitate cu privire la modul in care vor interactiona pana la definitivarea judiciara a separarii/divortului/conflictului parintilor, adica ar trebui sa beneficieze de o hotarare judecatoreasca pronuntata in termen relativ scurt si predictibil.

In aceasta logica, a fost ales un termen de 45 de zile, termen care, luand in calcul faptul ca citatia este stabilit a se desfasura conform regulilor de procedura privind citarea in cauze urgente – adica unde judecatorul poate sa reduca termenul de citare chiar si la 1 zi sau mai putin – este absolut rezonabil. Este de mentionat aici si faptul ca in dosare de ordonanta presedintiala sunt deja prohibite probele a caror administrare ar fi indelungata si, de asemenea, sunt stabilite termene scurte cu privire la pronuntarea, amanarea pronuntarii si redactarea hotararii judecatoresti.

15. Dupa art. 1402 se introduce un nou art. 1403, avand urmatorul continut:

(1) In cauzele in care urmeaza sa fie dispuse masuri cu privire la minor, altele decat cele prevazute la art. 133, instanta de judecata procedeaza la ascultarea unui minor care nu a implinit varsta de 14 ani doar cu participarea unui psiholog din cadrul directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului;

(2) Prevederile art. 231 ale Legii 134/2010 – Codul de Procedura Civila, cu modificarile si completarile ulterioare, se aplica prin asemanare audierii copilului;

(3) Daca ascultarea minorului s-a desfasurat cu participarea unui psiholog din cadrul Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia copilului, acesta va redacta un raport care se va depune in mod obligatoriu la dosarul cauzei;

(4) Prevederile art. 332 alin. (1) si (3), art. 334 si art. 337 ale Legii 134/2010 – Codul de Procedura Civila, cu modificarile si completarile ulterioare, se aplica prin asemanare raportului redactat de psihologul din cadrul Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia copilului;

(5) Ascultarea minorilor in cadrul procedurii judiciare se va realiza in mod obligatoriu  ulterior administrarii probelor din dosar, ca ultima etapa a cercetarii judecatoresti. Opinia minorului are valoarea probatorie a unei prezumtii simple.

Acest nou text de lege are legatura cu stabilirea unor reguli suplimentare procedurale de ascultare a minorilor, cu mentiunea ca ascultarea minorilor este deja reglementata atat in Codul Civil (art. 264), cat si in Legea 272/2004 (art. 29). De asemenea, in cazuri de rapire internationala a minorilor, instantele procedeaza de asemenea la ascultarea minorilor, insa, doar in prezenta unui psiholog [Legea 369/2004, art. 11, alin. (4) si (5)].

Ascultarea copilului presupune atat aflarea opiniei acestuia si, apoi, evaluarea acestei opinii in functie de gradul de maturitate al copilului, precum si posibilitatea copilului de a cere informatii adecvate varstei sale cu privire la procedurile judiciare care se desfasoara si in cadrul carora urmeaza sa se stabileasca masuri cu privire la persoana sa.

Noutatile vizeaza:

– Faptul ca ascultarea oricarui copil care nu a implinit varsta de 14 ani se va realiza in prezenta unui psiholog din cadrul serviciilor sociale.

In prezent, ascultarea copiilor care au implinit 10 ani este obligatorie, iar ascultarea copiilor mai mici de 10 ani este optionala pentru instanta. In nicio situatie, insa, nu este ceruta prezenta unui psiholog. O astfel de prezenta ar fi favorabila instantei de judecata atat in ceea ce priveste aprecierea opiniei copilului si a gradului de maturitate al acestuia, precum si in ceea ce priveste modalitatile adecvate varstei copilului de a-i oferi instantei informatii referitoare la situatia in care se afla. Prin ipoteza, instanta de judecata nu este un expert in psihologie infantila, de unde si concluzia ca prezenta unei astfel de persoane i-ar fi favorabila.

Varsta de 14 ani a fost aleasa pentru ca aceasta este varsta la care copilul dobandeste capacitate restransa de exercitiu. Asadar, legiuitorul considera ca de la 14 ani copilul are un grad de maturitate suficient pentru a incheia singur, printre altele, anumite contracte civile. Or, acelasi grad de maturitate ar trebui sa fie considerat suficient si in scopul ascultarii sale de catre instanta de judecata fara prezenta obligatorie a unui psiholog. Ca atare, dupa implinirea varstei de 14 ani, prezenta unui psiholog devine optionala pentru instanta.

– Faptul ca psihologul prezent la ascultarea copilului redacteaza un raport care se depune la dosarul cauzei, raport cu privire la care partile dosarului pot solicita lamuriri si completari, precum si pot solicita ascultarea directa a psihologului; de asemenea, se permite si recuzarea psihologului, asemenea procedurii de recuzare a unui expert judiciar.

– Faptul ca ascultarea copilului se va realiza cu respectarea conditiilor prevazute de art. 231 C. Pr. Civ.

O astfel de prevedere echivaleaza sedinta de ascultare a minorului cu o sedinta de judecata, prevedere necesara pentru ca, in prezent, nu exista practica unitara cu privire la aceasta sedinta de ascultare: cum se desfasoara, cum se noteaza (sau daca se noteaza) discutiile purtate, cum poate fi contestata notarea discutiilor, s.a.m.d.

– Faptul ca ascultarea minorilor trebuie sa se desfasoare ca ultim pas procedural inainte de faza dezbaterilor, adica ulterior administrarii probelor din dosar.

In prezent, practica aprope unanima a instantelor este ca audierea sa se desfasoare la inceputul etapei cercetarii judecatoresti, inainte de administrarea oricaror probe. Astfel, in practica actuala a instantelor, la momentul realizarii ascultarii copilului, judecatorul si-a stabilit deja competenta de solutionare a cauzei, a stabilit deja durata aproximativa a litigiului, a solutionat deja orice chestiuni legate de cardul procesual (cine sunt partile si care sunt pretentiile lor), dar cunoaste situatia de fapt exclusiv din felul in care partile dosarului i-au prezentat aceasta situatie de fapt prin cererile de instanta formulate – adica prin pozitia lor procesuala.

Altfel spus, instanta nu stie inca nimic cert, care sa fi fost deja probat/atestat in vreun fel despre situatia de fapt, daca realizeaza ascultarea minorului in acest moment procedural. O astfel de lipsa de informatii referitoare la situatia de fapt reala afecteaza negativ ascultarea minorului, atat in ceea ce priveste opinia acestuia, cat si in ceea ce priveste intrebarile pe care instanta le-ar putea adresa copilului sau copilul le-ar putea adresa instantei de judecata.

In schimb, daca ascultarea minorului se realizeaza dupa administrarea probatoriului, instanta va avea deja la acel moment conturata o imagine mult mai fidela a situatiei de fapt reale, chestiune care ii permite sa realizeze o ascultare a minorului in conditii mult mai bune.

– Faptul ca opinia minorului are valoarea probatorie a unei prezumtii simple.

Ascultarea minorului si rezultatul acesteia – opinia minorului – nu au in prezent nicio valoare probatorie clar statuata. Se stabileste in prevederile legale citate anterior faptul ca instanta va tine cont de aceasta opinie, dar intrebarea este cat de mult sau cat de putin si cum ar trebui aceasta opinie sa fie raportata la restul probelor administrate in dosar. Din acest motiv, se intampla in practica foarte des ca instanta de judecata sa confirme prin hotarare opinia copilului, fara sa mai realizeze vreun alt act efectiv de judecata in solutionarea cauzei.

Prin stabilirea in concret a unei valori probatorii a acestei opinii si, in special, a valorii pe care o are o prezumtie simpla, instantele de judecata sunt obligate sa realizeze o corelatie intre opinia copilului si celelalte mijloace de proba administrate, fie pentru a confirma aceasta opinie, fie pentru a o infirma.

O astfel de abordare este utila in absolut toate dosarele, dar in special in cauzele in care se constata o instrainare parinteasca. In astfel de dosare, opinia copilului nu este una autentica, ci este opinia parintelui care instraineaza transferata copilului prin variatele manipulari folosite in astfel de situatii. Daca instantele nu fac altceva decat sa confirme opinia copilului, atunci instrainarea parinteasca nu poate fi in niciun fel combatuta sau corectata. In schimb, daca instanta trebuie sa coreleze opinia copilului cu alte probe, atunci se va putea observa in dosar daca intre opinia copilului si situatia de fapt exista sau nu o discrepanta semnificativa, adica daca este sau nu indeplinita definitia unei situatii de instrainare parinteasca.

16. Dupa art. 1403 se introduce un nou art. 1404, avand urmatorul continut:

(1) In cauzele in care urmeaza sa fie dispuse masuri cu privire la minor, altele decat cele prevazute la art. 133, instanta de judecata poate dispune efectuarea unui raport de evaluare psihologica. Prevederile art. 330 si urm. ale Legii 134/2010 – Codul de Procedura Civila, cu modificarile si completarile ulterioare, se aplica prin asemanare.

(2) Termenul maxim de finalizare si depunere la dosarul cauzei a raportului de expertiza psihologica este de 45 de zile.

Aceste prevederi stabilesc posibilitatea instantei de judecata de a dispune in cauzele privitoare la minori realizarea unei expertize de specialitate psihologica. O astfel de posibilitate exista evident si in prezent, in conditiile in care astfel de rapoarte se efectueazaa relativ des in dosare de acest tip.

Noutatea este reprezentata de:

– Calificarea acestor rapoarte ca fiind veritabile rapoarte de expertiza in sens procedural; in lipsa unei astfel de calificari – lipsa intalnita in prezent in special din practica instantelor – face ca rapoartele de acest tip sa nu poata fi contestate direct, sa nu se poata solicita lamuriri sau completari, sa nu poata fi audiat intocmitorul, sa nu poata fi solicitati experti parte, sa nu poata fi recuzat intocmitorul desemnat, s.a.m.d.

Efectul este ca in majoritatea cauzelor calitatea acestor evaluari este slaba sau cel putin discutabila, insa nu exista nicio parghie juridica de a interveni si a corecta astfel de probleme.

– Stabilirea unui termen maxim de realizare a unui astfel de raport de 45 de zile.

Stabilirea oricarui termen limita de realizare a unui astfel de raport poate fi considerata problematica, intrucat realizarea raportului tine de disponibilitatea intocmitorului, de disponibilitatea parintilor si a copilului, precum si de chestiuni care nu pot fi anticipate apriori referitoare la substanta evaluarii, precum numarul de sedinte necesar a fi realizate pentru finalizare.

Cu toate acestea, un termen limita se impune a fi stabilit, iar acest termen se impune a fi unul relativ scurt pentru ca procedura de realizare a acestor evaluari este aproape permanent folosita de parintii care instraineaza pentru prelungirea in interesul lor a termenului total de solutionare a cauzelor de acest tip. Timpul de solutionare a procedurilor judiciare este un timp care curge in defavoarea copiilor si a parintilor instrainati, fiind mereu folosit de parintii care instraineaza pentru a accentua si intarii distantarea emotionala si fizica dintre parinte si copil.

Analizand cele doua posibile perspective concomitent, respectiv necesitatea alocarii unui timp adecvat pentru realizarea unui astfel de raport, pe de-o parte, cu interesul cel putin a uneia dintre partile dosarului si ale copilului ca dosarul sa se finalizeze intr-un termen relativ scurt, credem ca termenul de 45 de zile este rezonabil si plauzibil fata de raportele de acest tip intocmite in practica noastra judiciara.

Cat de utile ai gasit aceste informatii?

Apasa pe stele pentru a ne lasa un rating!

Media rating-ului: 5 / 5. Numarul de voturi: 8

Niciun rating pana in prezent! Fi primul care acorda un rating.

Ne pare rau ca nu ai gasit informatiile folositoare.

Ajuta-ne sa imbunatatim continutul!

Spune-ne cum putem sa imbunatatim continutul.